Olăritul

Prelucrarea lutului, una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului, este practicată în zona Deltei Dunării încă de mii de ani, din epoca neo-eneolitică, aşa cum arată dovezile arheologice descoperite în localităţi ca Ceamurlia de Jos, Isaccea, Trestenic şi Luncăviţa. Până la începutul anilor ’80, Luncavița a inclus un puternic centru de olărit, printre cele mai mari din țară, alături de Târgu Lăpuș în Maramureș, Horezu în Vâlcea, sau Rădăuți în Suceava. Aluviunile aduse de Dunăre, de canalul Ciulineț în punctul „Ciup-Vărsătura” ofereau o frumusețe aparte ceramicii luncăvițene, de culori maronii - roșiatice, cu decoruri care stilizau flora și fauna locală.

În ciuda valorii meșteșugului, numărul centrelor de olărit existente în zona Deltei la ora actuală este extrem de scăzut. Odată cu apariţia noilor materiale, precum porţelanul, fierul smalţuit, aluniminul, inoxul sau plasticul, ceramica a devenit tot mai puţin utilizată.

În prezent lumea este într-o goană continuă după autentic, tradiţional, natural, aşa că meşteşugul olăritului are toate şansele să reînflorească şi să reprezinte o meserie profitabilă pentru locuitorii Deltei. Produsele din lut prelucrate tradiţional sunt considerate valoroase la nivel mondial, datorită frumuseţii şi diversităţii ornamentelor sculptate sau pictate pe suprafaţa acestora, elemente decorative specifice fiecărei zone din care vasele provin. Drept urmare, revenirea la acest meșteșug și comercializarea produselor finite poate contribui la dezvoltarea economică și individuală a membrilor comunității, dar și la dezvoltarea durabilă a zonei în ansamblu.

Olăritul